Istoria Romaniei este o istorie prea sbuciumata. De altfel sbuciumurile Romaniei se confunda cu cele ale Europei: invaziile barbare, tavalugul otoman, luptele pentru suprematie intre diverse mari imperii, pericolul comunist. Multi spun ca de vina pentru toate nenorocirile acestei tari este amplasarea ei geografica, la granita intre Europa si Orient, intre lumea catolica si cea ortodoxa pe de-o parte si cea musulmana pe de alta. De la toate popoarele care au trecut pe aceste pamanturi noi am luat ce era mai rau: lacomie, tradare, perfidie, coruptie, duplicitate etc. Tot ce avem bun acum am avut dintotdeauna, de la stramosii nostrii.
Dar parca nici o nenorocire nu este mai apasatoare si mai vie in sufletele noastre decat comunismul. Nici una nu este mai actuala! Turcii, hunii, mongolii, pecenegii, cumanii, chiar si rusii au venit si au plecat.
Comunistii insa au ramas. Sunt si astazi printre noi. Ne ucid incetul cu incetul fara ca noi sa ne dam seama, ne mint, ne prostesc in fata, ne batjocoresc.
Si toate astea pentru ca inca ne conduc! Si nimeni nu le sta impotriva. Incearca unul, altul dar sunt repede doborati. Asta si pentru ca nu-i ajuta nimeni.
Ba din contra, cum se ridica unul sa-si apere poporul, cum ai da in cap imediat…tocmai poporul. „ E extremist !” se striga.
Exista si un banc pe tema aceasta: „ Cica umbla Satana prin Iad sa vada daca e totul in regula si ajunge la groapa cu smoala in care ardeau polonezii.
Il intreaba pe dracul de serviciu cum se descurca.
Acesta ai raspunde ca se descurca greu ca polonezii incearca tot timpul sa iasa din groapa cu smoala si trebuie tot timpul sa alerge de la unul la altul, sa-i dea cu un ciomag in cap ca sa cada la loc.
Merge Satana mai departe ajunge la groapa ungurilor.
Aici aceeasi situatie, dracul se plange ca nu mai reuseste sa le faca fata ungurilor, ba chiar ca a reusit unul sa scape saptamana trecuta.
Pleaca Satana infuriat mai departe si ajunge la groapa in care ardeau romanii. Liniste si pace. Toti romanii stateau cuminti in smoala, dracul dormea linistit. Satana furios ai arde doua palme si il intreaba de ce nu vegheaza. Dracul se scuza : Pai intunecimea ta, nu e nevoie.
Cum vrea unul sa scoata capul din smoala, cum sar alti trei romani si il trag la loc.”
Trebuie sa spun ca m-am infuriat putin cand am auzit acest banc prima oara.
Pe urma m-am uitat in jur si mi-am dat seama ca de fapt aceasta este realitatea. Cazuri si exemple sunt nenumarate si nu merita amintite. Intrebati-va doar parintii cat de frica le era daca primeau un pachet de la vreo ruda din strainatate, sa nu-i toarne careva la securitate ca au legaturi cu „capitalistii”.
Si totusi nu pot sa nu ma intreb cateodata daca a fost oare dintotdeauna asa.
O parte din mine parca n-ar vrea sa creada acest lucru. Si incep sa caut dovezi ca poporul roman a avut odata, demult ceva ce se cheama demnitate.
Pai in toata istoria noastra sunt astfel de exemple! De la daci la Stefan cel Mare, de la Vlad Tepes la Mihai Viteazul, de la Tudor Vladimirescu la Carol I care desi nu era roman ne-a dat o lectie despre cum ar trebui sa fie un roman.
Pai daca avem atatea exemple de demnitate in istoria noastra, atunci unde si cand incepe sa dispara din viata poporului nostru acest sentiment oare? Raspunsul este destul de clar pentru oricine indiferent cat ar cunoaste din istoria noastra: dupa 1944 incetul cu incetul, disparand total dupa 1962 odata cu terminarea actiunii de colectivizare a taranimii romane.
Odata cu indeplinirea actiunii de colectivizare fortata a disparut cel putin pentru o perioada si orice forma de rezistenta anticomunista si implicit orice demnitate nationala sau individuala.
Si totusi ce s-a intamplat intre 1944 si 1962?
A renuntat romanul la demnitate, la libertate, la dreptate, asta ca sa nu mai vorbim de proprietatea privata atat de hulita pana si astazi de tot felul de lichelele? Au renuntat atunci romanii atat de usor la toate acestea asa cum renunta astazi la toate drepturile lor fara macar sa cracneasca? Ei bine NU!
Poate va mai aduceti aminte de o emisiune difuzata la televiziunea nationala la inceputul anilor 90. Se numea „Memorialul durerii”. Multi o considerau destul de plictisitoare.
Sau poate ca adevarurile spuse acolo erau prea dure, prea dureroase. Poate ca la un moment dat nu mai suportai sa auzi povestile acelor oameni care facusera zeci de ani de puscarie doar pentru ca gandeau altfel decat bolsevicii care ne controlau tara, si pentru ca mai vorbeau pe la colturi ca sistemul comunist nu e prea grozav.
Atat. Atat facusera, gandisera si vorbisera. Adevarul este ca este un pic cam penibil sa intri in puscarie pentru ca ai vorbit una sau alta.
Apropo, acelasi lucru se poate intampla si astazi in Romania „democratica”. Dar asta este alta poveste horror. Poate ca era si acesta un motiv pentru care unii oameni preferau sa schimbe canalul cand incepea „Memorialul durerii”. Erau inca sub impresia sacrificiului de sine din decembrie 89 a mii de tineri, studenti, muncitori, soldati, intelectuali. Oameni care demonstrasera, luptasera, murisera pentru libertatea lor si a celorlalti mai putin curajosi. Este mult mai impresionanta si mai demna de atentie povestea unui om care isi pune viata in pericol si o si pierde pentru un ideal decat cea a unui om care apuca doar sa schimbe cateva impresii cu un vecin, o ruda sau un „prieten” care fuge apoi repejor sa-l toarne la judeteana de partid. Ei bine cei care schimbau canalul cand aparea aceasta emisiune au pierdut ceva. Cateva povesti. Povesti periculoase. Periculoase de ascultat, periculoase de spus mai departe, periculoase de crezut si mai ales periculoase de urmat. Din acest motiv aceasta emisiune nici n-a fost si nici nu va mai fii reluata vreodata pe vreun post de televiziune.
Dar despre ce este vorba?
Toate popoarele ocupate de sovietici au opus rezistenta comunismului.
Dar România a avut cea mai ampla, cea mai sângeroasa si cea mai îndelungata rezistenta armata anticomunista, care a durat 18 ani.
Din 1944 pana in 1962, romanii au dovedit ca nu se lasa ingenuncheati fara lupta. De aceea, represiunea a fost extrem de dura.
Jertfele partizanilor in munti si inchisori dau dreptul Romaniei sa priveasca demn, cu fruntea sus, celelalte popoare ale lumii.
O precizare: rezistenta armata sau miscarea de partizani a fost doar varful de lance al opozitiei poporului roman la impunerea regimului comunist de catre sovietici.
Au existat organizatii paramilitare pregatite de lupta, dar care au stat în asteptarea unei interventii eliberatoare, organizatii subversive neinarmate, grupuri de sabotaj economic, opozitia taranimii la colectivizarea agriculturii, grupuri care au cules informatii si le-au transmis etc.
Toate erau destul de bine pregatite.
Toata lumea astepta insa un semn din vest.
Un semn care n-a venit. Inca o data ca de atatea ori ne-am increzut in promisiunile strainilor.
De data asta nu am fost insa singurii. In 1956 mii de maghiari au murit luptand impotriva sovieticilor asteptand ajutor din vest.
Ajutorul nu a venit.
Rezistenta armata a existat si in alte tari estice.
In Iugoslavia lupta era dusa de ramasitele ustasilor croati ai lui Ante Pavelic. Acestia treceau granita din Italia trimisi de fortele vestice pentru a strange informatii si a comite acte de sabotaj.
Ceea ce nu stiau era ca de partea cealalta a granitei ai astepta securitatea iugoslava informata culmea de chiar cei care ii trimisesera pe ustasi.
In concluzie rezistenta armata anticomunista a existat in multe tari ocupate de sovietici.
Insa nicaieri aceasta lupta de guerrila practic nu a durat atat cat a durat cea din Romania: 18 ani! Intre 23 august 1944 si 1962 fortele comuniste au fost tinute permanent in sah de partizani.
Se spune ca ar fi existat 19 centre mai importante de rezistenta armata anticomunista în Romania.
Beneficiind de sprijin din partea populatiei, miscarile de rezistenta au fost active pe tot cuprinsul tarii, din Carpati pâna în Delta Dunarii.
Caracteristica pentru luptele împotriva comunizarii României a fost prezenta masiva a militarilor în organizatiile de rezistenta: Miscarea Nationala de Rezistenta, Haiducii lui Avram Iancu- Divizia Sumanele Negre, Graiul Sangelui, Vlad Tepes I, Vlad Tepes II, Organizatia T.
Aceste grupuri de rezistenta erau formate din fosti militari, studenti, tarani, intelectuali, muncitori, elevi etc.
Proveneau din toate paturile sociale, de la ofiteri cu grade inalte si profesori universitari pana la simpli tarani, toti oameni care isi simteau amenintat modul lor de viata, proprietatea, libertatea si chiar viata.
De asemenea erau oameni de toate varstele si proveneau din majoritatea confesiunilor religioase de pe teritoriul Romaniei: ortodoxi, greco-catolici, romano-catolici, protestanti si chiar tatari musulmani din Dobrogea ce proveneau din tatarii emigrati din peninsula Crimeea dupa abandonarea acesteia de catre trupele germane si romane. In privinta optiunilor politice multi nu erau inregimentati politic, fiind pur si simplu patrioti gata sa lupte si sa moara pentru libertatea poporului lor.
Dintre cei cu afinitati politice, aproape toti erau simpatizanti legionari si taranisti.
Nu se cunosc grupari sau partizani importanti liberali, cu atat mai putin socialisti.
In concluzie din punct de vedere politic majoritatea covarsitoare a celor care s-au opus activ invaziei comuniste au fost oameni care avusesera si inainte simpatii si activitati nationaliste.
Pe de alta parte faptul ca multi dintre partizanii anticomunisti au fost legionari a fost folosit de comunistii de ieri si de azi pentru a-i discredita pe cei ce luptau impotriva lor, asociindu-i cu asasinatele legionare din anii 30.
De fapt in presa vremii acesti luptatori pentru libertate erau numiti banditi, reactionari, fascisti.
Si astazi apar in media diversi securisti ce se mandresc cu anihilarea grupurilor de rezistenta si sustin si in ziua de azi ca partizanii erau doar criminali, talhari la drumul mare.
Pacat ca acestor javre care au distrus elita societatii romanesti, fortele ei vitale, tineretul, armata, intelectualitatea si taranimea li se acorda atat de mult spatiu in media pentru a-si spune povestile de groaza si pentru a mai si pretinde ca erau patrioti care aparau Romania de conspiratiile capitaliste.
Cele mai importante centre de rezistenta se aflau in zona Muntilor Apuseni, Banat, Dobrogea, Bucovina, Maramures si judetele Vrancea, Bacau, Arad, Brasov si Sibiu. Pe langa acestea au existat actiuni sporadice si in alte zone ale tarii inclusiv in Bucuresti.
De remarcat ca majoritatea actiunilor s-au desfasurat in zona rurala si in zone nelocuite. Foarte putine actiuni s-au desfasurat in orase. In teoria razboaielor de guerilla operatiunile in zonele puternic populate, in special in orase sunt folosite pentru a imprastia teroare.
O dovada in plus ca partizanii nu erau teroristi si ca miscarea lor era una de rezistenta. In episoadele urmatoare vom incerca sa prezentam pe larg lupta partizanilor anticomunisti, impartita pe centre de rezistenta cu prezentarea oamenilor si a actiunilor lor.
Aceste fapte sunt deosebit de importante in istoria noastra pentru ca simpla lor existenta ne poate reda demnitatea.
Sper prin aceasta serie despre Rezistenta Anticomunista sa demonstrez ca nu suntem un popor de lasi, de ignoranti, de nenorociti ci un popor de oameni mandri si drepti care nu se pleaca in fata tuturor lichelelor, a javrelor si capuselor alogene venite pe acest pamant sa ne distruga elitele, sa ne transforme in sclavi si sa ne ia ceea ce este al nostru de drept.
Articol publicat in 2005 in revista “Nationalist”
Banu Maracine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu